Ammo.

Am ajuns într-un punct în care ceea ce scriu capătă nuanţă personală.De mult timp scriu generalităţi,de mult timp îmi permit să vă dau sfaturi,să vă critic,să "intru cu bocancii în viaţa voastră",fără a vă da vouă oportunitatea de a pătrunde în esenţa mea.Acum,cu aroganţă asumată,consider necesară satisfacerea curiozităţilor (treptat).Voi începe să scriu câte o filă din cartea vieţii mele,la momentul potrivit.Însă nu voi fi mai îngăduitoare cu mine însămi decât am fost cu voi şi recunosc că nu am fost deloc,dar nu îmi va fi teamă să las modestia deoparte atunci când este cazul,aşa cum nu îmi va fi teamă de autocrticare (sunt cel mai mare critic al meu).
Această prima filă va fi una generică,nu va înfăţişa aspecte concrete,nu voi încerca prin intermediul picanteriilor să atrag.
Mult timp am încercat să mă integrez în diferite sfere ale vieţii pe care am cunoscut-o până în momentul actual.Uneori aveam senzaţia că reuşesc,că aparţin acelui ceva,ca mai apoi să mă pierd în aspecte care nu aveau nicio legătură cu mine.După asemenea tentative,am realizat un singur lucru : am încercat atât de mult să mă integrez,încât am piedut din vedere faptul că,poate,sunt menită a ieşi din tipare.În momentul acela am avut "îndrăzneala" să fiu eu.
De asemenea,am avut momente în viaţă în care trăiam pentru alţii în sensul că orice acţiune a mea avea izvor în convingeriile altcuiva,în standardele altcuiva.Astfel am ajuns să realizez că trebuie să îmi trăiesc propria viaţă,condusă de propriile convingeri şi că uneori trebuie să acţionez în proriul interes,astfel investind spiritual în mine însămi,deşi uneori voi răni persoane dragi.
Au fost momente când problemele mele păreau cele mai mari,momente în care comparam problemele tuturor celor din jurul meu cu cele proprii.Mi-am dat seama că acest cuvânt,"problema",cuprinde o sferă largă de accepţiuni,deci o problemă,oricâtă dificultate ridică,tot problemă rămâne.
Am tendinţa să îmi închid sufletul în vid,să nu fie expus niciunui factor extern.Îmi aleg uneori prost momentele,astfel:âand nu este cazul,îmi sigilez sufletul în aşa fel încât să nu am acces decât eu la el.iar în cele mai nepotrivite situaţii îmi pun sufletul pe tavă,la îndemana oricui.Cele din urmă momente sunt cele în care sunt ahtiată după afecţiune,până la pragul de a o cerşi.
Am experimentat atât eşecuri,cât şi reuşite,dar singurele pe care le imortalizez sunt reuşitele.Eşecurile au un loc special rezervat,un loc unde am acces constant,pentru a nu îmi repeta greşelile.
M-am luptat,uneori,pentru lucruri palpabile sau care păreau a îmi oferi o satisfacţie,dar în realitate erau lucruri,deşi de calitate (emoţională sau materială) care doar îmi luau gândul de la anumite doleanţe ignorate.Astfel am pierdut noţiunea lucrurilor cu adevărat importante :sănătatea,fericirea izvorâtă din cele mai mărunte lucruri.
La finalul filei,susţin că nu regret nimic,nu îmi cer iertare pentru nimic,nici în faţa mea,nici în faţa terţelor persoane implicate.De ce ? Pentru ca mi-am trăit viaţa,până acum,aşa cum am ştiut eu mai bine şi viaţa mea este o călătorie formidabilă pe care o voi continua pe acelaşi ton (hotărât şi colorat).Vş sfătuiesc să procedaţi la fel (nu mă pot abţine,trebuie să mă bag puţin şi în viaţa voastră).

O vară formidabilă vă doresc,pâna la urmatoarea filă când ne revedem.

P.S.De asemenea,vă doresc o viaţă de o calitate irefutabilă!

Maisha.

Curând am auzit o vorbă: “Să mori e uşor,să trăieşti este greu”.Pe cât este de morbidă,pe atât este adevarată.Fiinţa umană este construită,pe langâ componentele fizice,din emoţii variate.Unii ne exteriorizăm emoţiile,alţii nu.Cert este că toţi le avem.Adesea întâlnim oameni pe care îi judecăm ca fiind “lipsiţi de suflet/emoţii” însă nu există aşa ceva.
Emoţii pe care le avem conduc la idealuri,la dorinţe,de natură materială sau emoţională.Cert este că,datorită societăţii în care trăim,suntem tentaţi să ne modelam aceste dorinţe.Adesea considerăm că ceea ce ne dorim nu este în tandem cu standardele societăţii şi că riscăm a fi judecaţi,or un om nu este definit prin ceea ce îşi doreşte,visurile nu sunt imperative,aşa cum nici îndeplinirea lor nu este imperativă.Deci,cum putem fi judecaţi prin prisma unui lucru care nu este concretizat ?Intenţia mea nu este de a părea atotştiutoare,însa sunt şi eu o fiinţtă umană,deci imi permit a diseca acest subiect deoarece şi eu am trecut prin perioada în care fie mi-am modelat aspiraţiile,dorinţele,fie mi le-am ascuns.
Suntem liberi a ne dori tot,suntem liberi a aspira la cel mai înalt nivel (indiferent unde se situează acesta pentru fiecare),însă nu este de neglijat faptul că o dorinţă merită atenţia necesară,deci avem datoria morală faţa de noi înşine de a încerca să le dăm viaţă.În fond,de asta avem idealuri nu ? Idealurile reprezintă rezultatul spre care se îndreaptă străduinţele noastre.
În altă ordine de idei,trebuie să fim capabili de a ne aprecia la adevarata noastră valoare.Însă,pe parcursul vietii,vă veţi “ciocni” de anumite persoane sau situaţii care vă vor face să credeţi altceva despre voi înşivă,care vă vor face să vă subestimaţi.Nu permite asemenea lucru.Nimeni nu este împuternicit să te faca să crezi despre tine însuţi că ai fi ceva mai puţin decât eşti în realitate.Viaţa înseamnă echilibru:nu trebuie să te subapreciezi şi nici să te supraapreciezi.Acelaşi lucru trebuie pretins şi de la cei din prejma ta.

PERMITE-TI să visezi,să îţi realizezi idealurile,să fi cea mai bună versiune a ta.

ÎNDRĂZNEŞTE să ţinteşti sus şi să realizezi lucruri măreţe.

NU PERMITE nimănui să te desconsidere sau să te facă să te desconsideri tu pe tine însuţi.

Ce am uitat şi ce nu pot să uit.

Da,e vorba despre tine,dar nu asta mă deranjează.Mă deranjează faptul că,de fiecare dată când vine vorba de tine,trebuie să fie vorba şi despre mine.Deci,teoretic,e vorba de noi doi,de mine şi de tine,dar,practic,nu mai există noţiunea "noi doi".Sincer,după atâta timp,mă întreb dacă a existat vreodată.Irelevant!
Ajunsesem să uit multe dintre lucrurile ce defineau situaţia asta,ceea ce mă mulţumea.Uitasem grija pe care mi-o purtai însoţită de protecţia ce mi-o ofereai.Uitasem cât de mult râdeam împreună,uitasem faptul că erai printre puţinii oameni în jurul cărora puteam fi întradevar eu,fără jocuri,fără disimulări.Uitasem cât îmi placea să îţi mângâi faţa,faţa aceea fină,inconfundabilă.Uitasem cât îmi plăcea faptul că aveai încredere în mine şi faptul că vedeai în mine cea mai bună prietenă a ta.Uitasem parfumul tău,zâmbetul tău,îmbrăţişarea ta,jocurile tale.Uitasem tot!Zilele trecute mi-au revenit frânturi în minte.Dar am uitat din nou tot.Câteodata îmi face bine să uit.Doamne,câte am uitat.Dar ştii ce nu am uitat ? Nu am uitat de ce nu te mai iubesc.Iar acest fapt nu vreau sa îl uit!

-o pagină din povestea dintre un anume el şi o anume ea.

Cand si cum sa iubesti.

Nu are sens ceea ce vreau să punctez ? Ba da.Are.Nu întocmesc o listă de instruţiuni,nu subliniez cum trebuie să reacţionăm în diverse situaţii.Nu sunt în măsură să fac asta.Depinde de circumstanţe,de persoanele implicate,nu e ceva ce poate fi generalizat.Dar sunt în măsura să îmi expun opinia în ceea ce priveşte etica iubirii,dacă o pot numii aşa.Da! Există o etica a iubirii.Nu este stipulată nicăieri.Nu este vreo lege nescrisă.Aşa cum am menţionat într-un articol anterior,iubirea este "o stare elevată a sufletului instruit,a sufletului lucrat".Etica iubirii se regăseste numai în aceste suflete instruite.Pot afirma că iubirea poate fi un sentiment,nu în totalitate dominat de latura emotivă,de impuls,ci şi de raţionament,în măsura în care iubirea implică şi respect,devotament,iar eu consider că aceste două noţiuni nu sunt izvorâte din impuls,ci mai degrabă din grandoarea unei persoane.
În cele ce urmează mă voi "înfige" în subiect.Când şi cum să iubeşti ? Nu iubeşti o persoană atunci când se află în apogeul succesului (indiferent dacă acest succes implică stadiul evoluţiei ca individ sau succes material).Iubeşti o persoană şi atunci când se află în stadiul cel mai jos din ierarhia sa personală.Asta înseamnă să iubeşti,să rămâi lângă acea persoană când a încetat să mai fie persoana pe care tu o iubeai cândva.Iubeşti o persoană în toate stadiile pe care le parcurge sau nu o mai iubeşti deloc.Eu asta înteleg din sintagma "nu există jumătăţi de măsură când iubeşti".Şi nu există să iubeşti o persoană cu o intensitate ce depinde de stadiile pe care le parcurge.Nu doresc a mai elobora pe acestă temă.Mă mulţumesc cu faptul că pun anumite pesoane pe gânduri.A nu se înţelege cum că aş critica anumite persoane ori sentimentele ce le nutresc.Nu critic lipsa sentimentelor în situaţii nu tocmai favorabile,doar menţionez că atunci când iubirea îşi pierde din intensitate lovindu-se de obstacole,pur şi simplu nu mai e iubire.
Tot ceea ce am menţionat consider a avea aplicabilitate în orice relaţii ce implică iubire,indiferent de natura lor.

P.s.Iubeşti ? Iubeşte tot timpul,căci iubirea nu ţine cont de circumstanţe!